Feeds:
Articole
Comentarii

Zilele trecute, printr-o eroare a sorţii, am ajuns la un eveniment monden. Am belit ochii în jur, am căscat gura la fetele de la garderobă pentru că prea chicoteau şi se tot ascundeau în spatele unui cuier, n-am înţeles nimic, am dat ture-ture doar s-o întâmpla ceva ş-am tot gustat din ce se oferea pe acolo moca. Am refuzat mâncarea, ştiu eu cum se scarpină ăştia la coaie şi apoi aşează frumos specialităţile în scoitori, dar am fost de acord cu băutura. Plus că-mi era sete, nu foame.

Introducerea fiind făcută, ţin să trec la încheiere: unii s-au străduit prea mult să fie prea sofisticaţi ş-au dat-o în apariţii groteşti. Cum ar fi de exemplu Rita Mureşan despre care nu ştiu la ce  Campionate de haltere a mai participat în ultima vreme, dar aşa mi-a amintit de femeia care zdrobea pepenii cu ţâţa, c-am încercat să fug fără să-mi agit mâinile haotic în aer, de la atâta viteză. Care-i faza: cineva i-a adus două butoaie de varză, să pună pentru la iarnă, iar ea venind încoa’, la mondenitate, n-a avut unde altundeva să le ţină până ajungea acasă, aşa că le-a-ndesat în sân. M-a jenat la retină, zău aşa!

Bonus să vă hăhăiţi şi singuri: nişte neica-nimeni foarte celebri, ce-i drept. Au venit şi ei ca să fie.

Anunțuri

La doi paşi de Casa Memorială Tudor Arghezi din București se află una dintre realizările comunismului: un teatru de vară în paragina paraginilor. Înainte, amfiteatrul făcea parte din parcul Tineretului. Astăzi, în loc să fie exploatat în diverse acţiuni culturale pe care le-ar putea găzdui cu brio, este doar o altă ruină a Capitalei. Merg drept de la gura de metrou Constantin Brâncoveanu, fac stânga după Mac, apoi dreapta şi de aici o ţin într-o fugă haotică, pe nişte uliţe, până ajung la Amfiteatru, unde ridic un pet pe care-l arunc după hoarda de câini care m-a forțat să fac sport.

[Read the rest at Vice Magazine: LOCURI PĂRĂSITE: AMFITEATRU SINISTRU CAUT R.E.B.U. SÂRGUINCIOS – Vice la zi]

Eu îl am pe Bruno, îl cunoaşteţi. Şi-l plimb, ca pe orice câine ce este plimbat. De când Piedone a făcut parcuri pentru lătrători, nişte îngrădituri cu bănci şi iarbă, altele cu pietriş, eu îl duc pe Bruno ş-acolo ca să facem caca şi pipi, ca să lătrăm aiurea, ca să orice alte lucruri pe care le mai fac câinii în locul special amenajat. Menţionez că nu mă car cu măturică şi făraş pentru colectarea rahaţilor, dar am mereu, chiar şi când nu sunt cu Bruno, pentru că am prin toate buzunarele şi toţi rucsacii, am mereu punguţe şi şerveţele la mine. Cu punguţele strâng rahaţii, cu şerveţelele şterg asfaltul ori poponeaţa patrupedului, dacă este nevoie, lucruri pe care le fac inclusiv în parcul pentru câini. Inclusiv. Am îndeletnicirile astea dinainte să inventeze Piedone ţarcurile.

Aseară stăteam iar pe bancă, cu tot cu Bruno – pentru că-l bucură activitatea asta, îl bucură întocmai cum îl bucură zgârciurile – şi căscam gura în zare. În zare însemnând cocina pentru copii nesuferiţi ce este lângă parcul de câini. Acolo se întâmplă multe lucruri la care merită să caşti gura: beţivi pe bănci care au glumiţe retardate între ei, mame care sparg seminţe şi se ţigănesc unele cu altele atunci când puradeii lor se scuipă între ei şi aceşti copii nesuferiţi despre care spuneam mai înainte. Da, este un parc, recunosc, dar doar cu numele.

Şi stând eu şi căscând gura observ cum pe poartă intră în ţarcul pentru câini o tânără mamă cu o minoră fiică. Şi-o ia ea fuga-fuga pe lângă gard şi-şi duce copilul în fundu’ parcului în care mă aflam şi ia să vezi minune: despoaie odrasla ş-o pune pe vine. La o bancă distanţă de mine. Iar copilul începe cu spor a se căca! Că-ca! Acolo! Lângă mine, în ochii şi nările mele! Cu mă-sa lângă ea. Se cacă fata, o şterge mama ş-aruncă şerveţelul lângă căcatul fiicei proaspăt căcat. Şi simt cum îmi explodează o venă la cap. Îi flutur o pungă de-a mea, să-i strângă rahatul animalului. Dar ea nu pare să priceapă şi se burzuluieşte brusc la mine cum că „nu fi nesimţită, fă!”. Îmi mai explodează alte două vene la cap şi mă ridic de pe bancă. Brusc devin o ameninţare, fiind cu un metru’ mai înaltă ş-având ş-o lesă în mână, ustensilă pe care ea credea c-o voi folosi asupra-i. O naivă, ce-i drept, eu nu aveam de gând s-o biciuiesc cu lesa, scopul meu era s-o iau la pumni. M-apropii ca să discutăm ca de la „fă” la „bă, femeie, eşti idioată!?”, însă în afară de apelative ţipate n-am scos mare lucru de la ea. Toate astea tot din vina mea, ce-i drept, pentru că mergând eu, aşa, agale spre ele, am speriat-o şi pe animala de fi-sa care şi-a călcat în propriul rahat. Bucurându-mă întâmplarea, am lăsat-o să se ţigănească şi cu ceilalţi posesori de patrupede care mai erau în parc şi cărora le-a făcut plăcere să se sesizeze. A plecat în înjurături, cu tot cu odrasla căcată pe un picior şi presupun că s-a duc acasa pentru că n-au mai servit cocina aia de copii despre care naram mai înainte.

Ca încheiere am un singur sfat pentru părinţii retardaţi: căcaţi-vă copiii la toaletă, pentru că d-aia sunt oameni. Împuţiţilor!

Aproape zilnic vorbesc cu bunica mea la telefon. Şi o întreb ce face. În general face alte lucruri de fiecare dată.

– Şi ce-ai mai făcut tu azi?

– Păi ce să fac, trebuia să mă întâlnesc cu Cutăriţa azi, s-o duc la Billa. Auzi şi tu, cică nu ştia unde este Billa aici la Eroi. Ce babă este ea dacă nu ştie unde sunt magazinele astea, că toţi moşii şi babele ştiu, ce naiba, mă mamă! Ai văzut tu bătrân neinformat de treburi d-astea?

Eram cu gura la urechi, căci mă-ncântă să-mi povestească bunică-mea lucruri.

– Aşa, şi mai departe?

– Şi i-am explicat unde este, dar ea că să merg eu cu ea, că tot nu ştie şi e mai bine aşa. Ca babele, ce să-i faci, numai să te frece şi pe tine pe drumuri. Şi-am zis bine, o duc eu, dă-l Doamne iartă-ma de magazin, că nu-i aşa greu să-l găseşti. Şi i-am zis să ne vedem la 10, dar ea a înţeles că la 9, aşa c-a stat ca toanta să m-aştepte.

– Şi n-a plecat dacă a văzut că nu mai vii?

– Ba a plecat, puiule, dar m-a aşteptat cât să-mi scoată ochii apoi. A ştiut să se ducă şi singură, până la urmă. Şi eu am văzut că nu vine aşa că m-am dus singură la Billa, c-aveam şi eu un plan. Mi-am făcut cumpărăturile şi când am ieşit, ghici cine mă striga! Cutăriţa. Şi şi-a adus aminte că am zis 10, dar ajunsese deja de la 9 şi ce să facă, ce să facă, a făcut cumpărături. Zi şi tu, mamă, babă nebună! Acum dacă tot ne-am întâlnit până la urmă, hai să mai stăm de vorbă. N-a venit la mine, c-avea greutate, trebuia să facă atâtea drumuri, eu nu voiam să mă duc la ea, aşa că ghici ce am făcut.

– Ce-aţi făcut?

– I-am zis să mergem şi noi ca babele la Bellu, pe o bancă, puiule. Nu că este ironic?

Bunica mea are simţul umorului bine dezvoltat, puiule.

În staţia de maşină, cum stăteam pe o bancă cu un câine sub ea, număram omizile de pe gard. O midă, două mizi, trei mizi, patru. Şi tot număram eu când, în zare, apăru o cotoroanţă. Babă cotoroanţă. Se apropie năvalnic, eu îmi număram omizile, câinele dormea sub bancă, ea se opreşte brusc, eu îmi număram omizile, câinele dormea sub bancă şi ZDRANG! cu paporniţa de bancă. Pe bancă. Eu tresar, câinele tresare, omizile tresar. Se uită în stânga-dreapta, eu reiau număratul omizilor, câinele reia somnul sub bancă şi ZBUF! cu ea de bancă. Pe bancă. Se aşezase în urma aplicării stilului picaj. Eu tresar, câinele tresare, omizile tresar. Mă uit lung la ea, ea se uită lung la câine, câinele ţinea ochii închişi. Dormea. Întorc privirea spre omizi şi le număr mai departe.

– Ia, uit’a dracu’ javră! Şi ieri dormea sub bancă. Ia, uit’a dracu’!

Mă uit lung la ea, ea se uită lung la câine şi-şi agită paporniţa pe bancă, zvârcolind între timp dintr-o mână în sensul de „uş-uş d-aici, zât, marş”, măi, câine. U-au.

– Ce aveţi cu câinele?

– Da’ să plece de aici, c-a dormit şi ieri tot aici, sub bancă.

– Da’ de ce nu pleci dumneata, c-ai stat şi ieri tot aici, pe bancă?

Restul e cancan.

Să fi tot fost într-o zi caniculară de august, de exemplu asta de tocmai trece acum. Şi să fi tot fost eu pe drumuri, pe asfaltul încins şi cu arşiţa soarelui în ceafă, mergând pâş-pâş spre Administraţia Finanţelor Publice Sector 4. Eram cu nervii praştie. La destinaţie, moleşită tare, încerc să fac abstracţie de faptul că trebuie să mă şi întorc acasă, prin aceeaşi căldură mare, monşer, şi intru cu elan în prăvălia aia ce se ocupă cu finanţele-publice-caca-maca.

Să explic: cum se intră se urcă cinci sau şase trepte şi se ajunge într-o semi-sală de mese înconjurată de geamuri-gemuleţe, dar fără mese, ci doar cu o singură masă. Pe mijloc. Dacă ar fi mai multe, lejer ar putea închiria locul pentru o nuntă cu rude mai puţine. Masa-i pusă acolo ca să ai unde să aranjezi acte-acticele, dosare-dosărele înainte de a intra pe una dintre cele două uşi disponibile, uşi ce se află fix pe un holişor ce-i fix în capătul opus intrării principale. Fix. Una-i cu o foaie A4 pe care scrie „5” şi cealaltă doar este.

Există şi ghişee, dar alea sunt la derută, pentru fraieri. De exemplu există ghişeul de „Informaţii”, dar după ce aştepţi în faţa lui împreună cu alţi fraieri, vezi  – pe un post-it lipit într-un colţ jegos – că „pentru informaţii camera 6”. Te uiţi în jur, ca curca-n lemne, şi observi doar ce-am descris mai înainte: sala de mese înconjurată de geamuri ce se voiau a fi ghişee probabil, dar care sunt aşa, să fie, pentru că nu-i nimeni la ele, nu scrie nimic pe ele, nu atârnă nici o hârtie de ele, nici nu cred că se deschid, de fapt, geamurile alea. Ş-atât. Nu, nici o cameră. Acum după ce imaginea de ansamblu este creată, voi încerca să-mi reconstitui paşii.

Bun, am trecut de intrare, m-am prefăcut că am şi eu treabă la masa aia de acolo – pentru că văzusem un scaun liber ş-am zis să profit de ocazie – şi m-am postat la uşa cu „5”-ul pe ea, pentru c-am socializat cu o tanti cât mi-am dat importanţă la masa aia cu actele-acticelele mele şi m-a-ndrumat încotro s-o apuc. Am intrat într-un final, într-un haos de nedescris, iar după ce am dat o tură celor 6 birouri aşezate alandala, m-am oprit la unul dintre ele, pur la întâmplare. Absolut nimeni nu m-a băgat în seamă cât m-am plimbat, aş fi putut lăsa pungi cu rahaţi FOARTE urât mirositori oriunde-mi dorea sufletul. Detalii, detalii. Îi explic femeii din faţa-mi că-s toantă, nu ştiu exact ce dracu’ caut acolo, dar ştiu că trebuie să fiu acolo şi am tot ce-mi trebuie la mine, doar că nu prea am idee ce anume trebuie să-i dau ei. Şi:

– Doamnă, eu nu sunt aici să vă îndrum pe dumneavoastră. Cine v-a trimis trebuia să vă îndrume.

Trebuia, trebuia, dar nu m-a. U MAD BRO?

Dacă nu-mi deschidea ea ochii cu treaba asta, nu m-aş fi gandit niciodată că trebuia să mă îndrume incompetenta aia de contabilă care a plecat la mare şi a uitat să mai răspundă la telefon după ce mi-a dat un mail vag cu ce am de facut, în condiţiile în care nu eu aveam de făcut aşa ceva, ci ea pentru mine, dar deh, mi-a turnat ceva în băutură şi m-a prostit făcându-mă să mă ofer să rezolv eu, să poată să se ducă-n căcat liniştită să se bronzeze, dar să-mi zică-n mail EXACT ce trebuie să fac.

– Bine, bine, dar ce trebuie să vă dau totuşi? Asta şi mai ce?

C-o scârbă de nedescris ne-am tot vorbit cam un minut – cât a durat să bag trei acte într-un chiloţel – timp în care eu o tot întrebam dacă la dosarul celălalt trebuie să pun ceva din ce i-am dat ei şi unde-l duc, ea mai având puţin şi leşinând de-a dracu’ ce era pielea pe ea, nedorind să mă îndrume, dar n-avea încotro, eu neîncetând cu întrebările. Ele fiind doar două la număr, dar părând mai multe pentru că le tot repetam, în speranţa că-mi va răspunde totuşi. O tot ţinea langa cu ea nu trebuie să mă îndrume, de parcă muta munţii din loc ca să facă asta. Stupid, serios. Am pierdut mai mult timp ţinând-o ea p-asta cu îndrumatul (de parcă nu pricepusem din prima ori de parcă nu ştiam şi eu cine trebuia să mă îndrume, lucru cu adevărat irelevant în situaţia respectivă) când putea să-mi raspundă direct: 1. Nu şi 2. Orice ghişeu de afară.

Da, chiar mi-a spus „Orice ghişeu de afară.”. Din nou, de-a dracu’ ce-i pielea pe ea a făcut asta, pentru că ghişeul de afară nu exista el doar aşa pentru că venisem eu. După ce am stat ceva în faţa unui geam d-ăla şi văzând funcţionarele – la o distanţă considerabilă de geam -frecând duda, m-a văzut şi pe mine una şi mi-a făcut un semn discrect însoţit de un strigăt cum că „Intraţi pe uşă şi veniţi la mine!” şi-mi arată spre uşa 5. Poker face, yes, yes. Intru, trec pe lângă murătura cu care m-am întreţinut mai înainte, fac imediat dreapta şi iată minunea: intru în ghişee -vorba vine -, pe partea cealaltă a geamurilor închise, în locul în care puteam privi la masa la care stătusem şi eu cândva. Minunat. Mi-nu-nat.

Dobitoacelor!

P.S.: Camera 6 este acolo unde-i uşa aia care „doar este”. Am întrebat paznicul când am plecat, eram într-un fel curioasă.

Politeţuri

Şedeam ieri la o masă ce ţine de o bodegă de prin Buşteni şi sorbăcăiam cafeaua-mi când, prin faţa mea, au trecut două femei: una mai tinerică, alta mai bătrânică. Aia mai tinerică a strigat, din respect, către prima: „Săru’mâna tanti, sănătate!”. Aia mai bătrânică a fost mega-promptă: „Sănătate! Sănătate lu’ mă-ta!”.