Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2009

CFR is like a box of ciocolate stricate. Dupa ce am mers pe peronu’ Gaurii de Nord pana la Ploiesti si asta numa’ ca sa ma urc in vagonul de aveam eu bilet in el, m-am dat jos in camp cu mari sanse de a rata si campul ala. Jegos, puturos, calduros. Nu campu’, trenul. Campu’ nu era calduros. Calduros as in infect de calduros, n-aveai pe unde sa respiri de atata caldura. Si-am mers asa, gura-casca pe geam, pana am aflat cum ca trebuie sa cobor. Uuu-ciu-ciu-ciu, ar trebui sa vina gara, uuu-ciu-ciu-ciu, pfff-stop. Asa ca ne straduim sa deschidem cu chiu, cu vai, cu picioare, cu morti si cu raniti usa. S-a deschis intr-un final si batea un vanticel de pustiu din toate partile. Bezna si pustiu. Si vanticel.

– Minunat. Suntem in camp, n-am ajuns.

– Da’ ala din vagonul de dincolo de ce a coborat?

Intrebare capcana pentru tanti din vecinatatea apropiata: Aici e acolo?! Raspuns: Da. Intrebare retorica: DA?!?! Dam navala inapoi la usa pe care cu chiu, cu vai, cu picioare, cu morti si cu raniti am deschis-o mai inainte, dar pe care mai apoi am inchis-o si… s-a blocat. Sau stricat. Sau gatii ei de usa proasta, cert e ca nu se mai deschidea. Incercarea de a trece in celalalt vagon – unde era usa desteapta si larg deschisa si pe care ma puteam pravali in pustiu – a fost abandonata din motive de alta usa proasta stricata la mijloc, aia dintre vagoane adica. Cu o ultima speranta ca o sa cobor in bezna aia de care ma separau numai usile proaste si stricate, s-a reusit deschiderea usii ce nu dadea in peronul aflat acolo unde se termina gara si incepea pustiul in care ma aflam eu, ci dadea in pustiul unde era doar pustiul. Si poc-jos din tren, hop-top peste sine – incercand in acelasi timp sa nu ma cac pe mine de frica, desigur – si hop-zbang-buf de un pseudo-peron luminat de un bec chior. M-am adunat si cocotat pe pseudo-peronul luminat de un bec chior, m-am uitat in urma sa vad si eu pe unde dracu’ am mers, m-am mai infricosat o data de marele CFR si-am luat-o la pas gandindu-ma ca o sa ajung eu si-n gara aia candva, oriunde ar fi ea. Pe drum am sesizat cum ca chestia pe care ma urcasem era chiar un peron, dar unul in constructie, de aici si denivelarile de care m-am impiedicat si care au ajutat la dezechilibrarea si pocnirea mea usoara de pseudo-peronul luminat de un bec chior. In capatul peronului exista un podet intr-un sant. Nu peste sant, in el. L-am coborat, l-am escaladat si VICTORIEEEE!!! am ajuns pe partea cealalta, loc in care ar fi trebuit acum sa zaresc gara, peronul real, d-astea. Eh, am mai mers ceva pana sa vad niste ruine si sa ma impiedic iar de peronul – ala adevaratu’ de data asta – luminat de alt bec chior. Si cam asta a fost cu trenu’.

Acum sa va explic cum m-am trezit in miez de seara spre noapte cu o puzderie de oameni aliniati in sir indian si lipiti de zidul pe care-i si usa apartamentului in care stau eu atunci cand stau in el? Pai m-am trezit in miez de seara spre noapte cu o puzderie de oameni aliniati in sir indian si lipiti de zidul pe care-i si usa apartamentului in care stau eu atunci cand stau in el si i-am inghesuit in sufragerie si apoi a doua zi am luat cacatul ala de tren despre care tocmai am povestit.

Read Full Post »