Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Decembrie 2009

Sesizez ca-i in toi treaba cu amintirile legate de revolutia din ’89. La baute despre asta se vorbeste, in presa si la tv la fel. Asa ca ma sesizez si eu. De fapt m-as sesiza, dar eu nu prea am amintiri tragice, comice ori oricum despre ce s-a intamplat in urma cu douajdeani. Si nu eram prea de-o schioapa, ar trebui sa am amintiri mai vii, ma gandesc, dar degeaba ma gandesc pentru ca nu-mi rasare-n minte nici una mai cu mot, pentru ca, ghici ce, ele chiar nu exista.

Eu aveam niste vecini, usa-n usa gen, ei mult mai mari ca ai mei, dar nu suficient de mari ca bunica-mea. Intre, ca varsta zic. Si tin minte o gramada de chestii legate de ei dinainte de marea zi din ’89, dar fix din marea zi de ’89 … pff, blank total. Partial spre total de fapt. Cand dadeau la tv ca il fugaresc/schingiuiesc/judeca/omoara pe Ceausescu, noi, cu totii, eram stransi in sufrageria vecinilor mei si urmaream luptele din strada si decolarile de pe Televiziunea Romana. In fine, ei urmareau, eu mancam mamaliga cu smantana. Si tin minte perfect ca m-am intristat ingrozitor pentru ca am vazut-o pe vecina mea plangand. Ma intrista ingorzitor ca cineva care-mi placea sa planga. Adica m-am pus si eu pe plans, insa eu plangeam de tristete, ea de bucurie ca se duce dracu’ o data neamu’ Ceausestilor. Asa ca ziua cea mare in care poporul se bucura si lupta si plangea de fericire – vezi-mi vecina – eu varsam lacrimi amare de tristete. Cu imbucaturi de mamaliga si muci la nas pe care mi-i mai stergea tot vecina. Cu batista cu care-si stersese ea ochii. Deh, eram in comunism, resurse putine, totul se folosea la maxim, inclusiv batista. Asa ca atunci cand eroii mureau iar Ceausescu era prins, lumea din jurul meu de m-a crescut pana m-am facut mare s-am inceput sa ma cresc singura avea o grija mai mare decat tancurile si iesitul in strada: sa faca dracu’ ceva sa calmeze copilu’ – alde pe mine. V-as povesti despre vecinii mei acum, ca tot mi-am amintit, dar nu prea imi vine s-o fac. Alta data, probabil. Dar la cum ma stiu, n-o sa se intample niciodata, de fapt. Apoi imi amintesc ca vecinul, cu mine in brate, a mers la usa sa-i deschida lu’ tata care venea de la serviciu. Era pentru prima oara cand usa lor era inchisa cu cheia. Probabil ca tata le-a povestit atunci cum se prezinta lucrurile in oras. Asa ca in ziua in care l-au prins pe Ceausescu, eu am plans pentru ca plangea vecina. Mnah, bizar si totusi natural avand in vedere ca eram un copil sensibil la sentimentele celor din jur. Apoi tin minte ca mi-au zis, vag, ca afara nu iesim pentru ca se trage cu pusca. Din acelasi motiv nu aveam voie sa ma apropii de geamuri, nu ca as fi ajuns la vreunul din ele. Multi ani mai tarziu am aflat exact cum a fost cu mamaliga din ’89 si plansu’ vecinei si am realizat ca astea-s singurele doua amintiri legate de ce se intamplase atunci.

Eu apreciez atitudinea de atunci a celor din jurul meu ca fiind foarte sanatoasa: m-au tinut in casa si nu mi-au spus mai nimic. Oricum n-as fi priceput ceva. Asa ca acum am scris o gramada si practic n-am spus nimic. Mai bine va povesteam despre vecinii mei si sufrageria lor.

Read Full Post »

A inceput sa ninga prima oara anu’ asta fix cam cand am plecat eu d-acasa spre o alta casa. Si de cand m-am intors acasa dintr-o alta casa, de vreo doua zile, tot ninge. Sau nu ninge, dar asa pare. Adica nu stiu exact daca procesul de ningere se petrece, pentru ca n-am rabdare sa urmaresc pe geam ori la televizor, insa cand ies eu din casa – asa: doi pasi pe usa, PAC!, troian de omat; trei pasi in dreapta, PAC!, namete de zapada; cinci pasi in stanga, PAC!, iar ceva imens de ceva sinonim a lu’ zapada -, ei bine, atunci nu ninge. Dar de unde atatea PAC!-uri daca nu ninge?!Ce ma macina de fapt este ca habar n-am cum se prezinta treaba asta prin centrul Capitalei, iar eu maine ma voi rasuci p-acolo. In naivitatea mea cred eu ca aia de nu vietuiesc la margine de Bucuresti, in plin cartier din plin sector al lu’ Piedone, cred eu ca aia nu-si arunca zapada din balcon pe trotuar si p-aia de pe masini in strada, asa ca, eu, in naivitatea mea, ma astept ca maine, cand ma voi perinda prin magazine – nu ca as cumpara ceva, dar vreau sa simt si eu febra Sarbatorilor, ca cica ne-a cuprins pe toti – vreau uscăiune, prospăciune si iar uscăciune pe acolo pe unde voi păşi, pâş-pâş.

Ba, am niste vecini imbecili. Da’ asa de imbecili.. Gen idioti. Cretini, asa. Au doi copii. Vai de curuţu’ lor daca or sa ajunga carpa ca ma-sa ori ghertoi ca tac-su. S-or sa ajunga. Sunt pruncii aia de-i tin in baie, m-am mai plans de ei. Si vecinii astia nu prea au mobila in casa si si-au spart toti peretii asa ca din trei camere ei au o sala de conferinte gen. Si in sala aia de conferinte ei dorm, mananca, se băs si isi dau copiii cat e ziua de lunga pe ceva rulmenti. Ceva roti de fier care in contact cu gresia ma calca pe nervi. Iar eu am multi nervi. Si nu prea pricep ce pula mea e cacatul ala de se dau copiii aia cu el pe gresia din toata sala aia de conferinte si ce cacat e asa misto de se dau toata ziua?! Adica pe la 9 se trezesc, vrum-vrum-hââââr-hâââr pana cand dorm de pranz vreo ora/doua – daca dorm -, apoi pana pe la 11 seara se hârâie si se pârâie cu cacatul ala cu roti. Mi se rostogolesc pe creier, o sa mor subit, de nervi. Zilnic! Eu la varsta lor adormeam mai devreme, mult mai devreme si aveam si mobila in casa. Iar jucariile mele erau mai misto, nu facea una ca furnalul de la Govăşdia.

Trecand peste momentul „viata la bloc e mai de cacat ca viata la tara cu W.C. in curu’ curtii”, voi incheia. A, nu. Mai e ceva: specific de dragul de a specifica, gen sa scriu mai multe cuvinte, ca mai multe persoane mi-au dat acelasi sfat: sa nu mai povestesc – ce urmeaza a povesti – la nimeni [nimanui, fie!] pentru ca ma fac de ras. Hah. Hah-hah-hah chiar. Asa. Ieri, stand eu cu Bruno, asa, pe covor, eu cu un ciorap sub cap, Bruno topaind in juru-mi, vrand neaparat ciorapul – din ciclul „Bruno se bucura la zgarciuri”, Bruno se bucura la ciorapi – … Ce?!.. A, deci stand noi asa, s-a intamplat intamplarea. Pentru ca nu-i dadeam ciorapul, care oricum NU era al lui, fiinta păroasă din poveste [nu eu, geesh…] m-a pocnit – POCNIT! – in nas. „Ahaha, ce ti-a dat-o„, „Ahaha, da„, „Ahahah„, „Ahahaha, da’ ce doare..” si mana se duse spre nas pentru a reaparea cateva fractiuni de secunda mai tarziu in fata ochilor fix insangerata. Adica Bruno mi-a dat sangele pe nas. Nu, nu m-a zgariat, era practic si si teoretic imposibil, pur si simplu m-a pocnit in nănău cu laba-i. Insangerandu-l bine, pentru ca nu prea se mai oprea asa ca am apelat la metoda clasica de stat cu mana-n sus. S-a functionat. Niciodata nu mi-a curs sange din nas, nici cand m-a lovit o besica de minge ce-ti lasa vanatai unde te pocnea, pe mine pocnindu-ma in nas, nelasandu-mi vreo chestie. Nimic nu mi-a dat sangele: nici tocuri, nici caiete, nici chei, nici linguri, nici asfalt, nimic-nimic. Pana acu’.

Govăşdia

Read Full Post »

Vedea-te-as manusi ba, Base – am pierdut 99 de jeleuri! Asa ca acu’ tre sa ma apuc sa desfac fasia aia de .. lapte tare [?] dintr-o carca de Kinder Penguin gen ca sa-mi onorez pariul. Si pentru ca vantul sufla rece, turcii ma-nconjor, m-am destins putin prin Bellu azi. Fara aparat foto, numa’ cu telefonul, pentru ca promenada ne-a luat pe nepregatite, cu mainile infipte doar in buzunar – vezi vantu’ de sufla rece de mai devreme. Si pentru ca-i zi de doliu – au murat 99 de jeleuri – m-am veselit in spiritu-i, dar n-am sa pun toate 6 pozele trase-n telefon, ci numa’ una:

Read Full Post »