Feeds:
Articole
Comentarii

De lene n-am mai scris, iar pentru că scriu acum nu înseamnă că nu-mi este în continuare lene. S-au petrecut multe-multe de la începutul anului şi până acum, cele mai notabile fiind venitu’ primăverii şi plimbatul cu ambulanţa. Nici una dintre ele nu m-a dat pe spate, ce-i drept, mai ales ambulanţa. Să fie limpede de la început, m-am plimbat cu aia de la Puls, nu hârburile alea ce vin după 4 ore, 3 zile şi 2 săptămâni de la apelul la 112.

Spun şi eu, nu că ar face vreo diferenţă, că în spital toată lumea este de căcat, într-un fel sau altul, n-ai cum să fii altfel. Şi aici mă includ şi pe mine, chiar dacă nu eram fix-fix din spital, ci doar bântuiam holurile şi cabinetele şi ce mai era de bântuit, sperând continuu să nu iau gâtul cuiva, pentru că dacă nu m-a impresionat ambulanţa, duba de Poliţie nici atât.

Pe scurt am reuşit să mă cert sau semi-cert cu mai toată lumea care mi-a ieşit în cale, iar asta pentru că ori doar aşa te bagă cineva în seamă, iar mai apoi te ia în serios, ori doar aşa se poate comunica prin spital. „Costă” 2 lei ca femeia de serviciu să dea cu mopul jegos şi pe sub patul tău, „costă” între 3 şi 5 lei pe zi (ori pe două zile, dar rişti cam mult dacă dai 2 lei la 2 zile) asistenta, „costă” cam 2 lei şi să te împingă cineva ori să păşească pe lângă tine atunci când mergi din uşă-n uşă să faci analize, „costă” 150-200 lei fosila aia de doctor-profesor-maestru-inginer sef-patron-sau cum şi-o zice care ar trebui să vină la vizita zilnică, dar el nu prea vine, dar „costă”. Dacă eşti de la curte şi ai chestii prin ea, legea spune că atunci când te internezi, pe langă halat, papuci, pijamale, periuţă de dinţi şi ce crezi tu că ar mai fi util, tre’ sa ai şi o găleţică de ouă, o damigeană de vin şi o găină de carne, dacă ai. Dacă nu, merg şi doar primele două. Şi pe toate astea le laşi la patronu’ de mai înainte, că are el grijă de ele. Bineînţeles, dacă aduci aşa ceva se face o reducere la cei 150-200 lei. Cam aşa este la Spitalul Sfântul Ioan.

Nu, nu eu m-am internat, eu doar m-am plimbat cu ambulanţa.

Dacă stârneşte măcar ideea că ar putea să fie comic ceea ce urmează să nu prea vedeţi – pentru c-am pus imaginile prea mici şi tre’ să daţi cick pe ele pentru a le vedea cu adevărat, asta dacă nu aveţi vreun add-on d-ăla pentru browser, aşa cum am eu, de vă face imaginile mari doar trecând cu cursorul peste ele –, atunci habar n-aveţi ce-i aia comic. Aşa ca mine n-aveţi, adică.

Iar acum: Kulturhaus. Cult deloc, haos total.

Mă-ndreptam sâmbăta ce-a trecut cu paşi grăbiţi spre fostul Twice, actualmente Kulturhaus. Nu ştiu exact ce putrezise în capul meu de am luat-o pe un astfel de drum, cert este că ceva putrezise. Ş-am ajuns, după mult frig şi mult omăt în căciula-mi de eschimos-flocos.

HAOS. Fix la intrare, pe dreapta, este garderoba, loc în care am crezut iniţial că-i adunată toată plebea din club cu pretextul că şi-a uitat ceva în gecile şi paltoanele şi toate celelalte boarfe de şi le-a lăsat la, desigur, garderobă. Dar nu. Acolo era punctul în care se găseau toţi nefericiţii care nu mai aveau loc pe un umeraş şi stăteau aşa, la coadă, citind de zor pancarta aia imensă cu „NU MAI SUNT LOCURI”, dar degeaba.

M-am plictisit relativ repede să aştept nimic, aşa că mi-am zis să merg să petrec, ‘oi găsi eu un loc în care sa-mi atârn rufa cu care m-am împachetat înainte să m-avânt în larga lume. Ăm, cum să explic eu aşa, m-am înşelat. Amarnic! N-aveam unde să mă pun pe mine, dar cârpa pe post de geacă de-am scos-o în societate – să mai vadă şi ea cum se trăieşte noaptea alături de tineretul din ziua de azi.

Totuşi, am urcat, am coborât, iar am urcat, m-am debusolat total, m-am strâns într-un colţ ca să mă zgâiesc la lume şi mi-am zis: „Mna, futu-i, eu plec. Geacă, tu vii?”. Şi, totuşi, am mai zăbovit puţin la garderobă, la cererea publicului ce mă întovărăşea, aşteptând să se pogoare pe vreo rază alb-gălbuie şi sfinţită vreun Isus care să facă vreo minune. Dar cred că era la bar, bând al 7-lea shot de Jäger, intonând din când în când „Ale-Alejandro, Ale-Alejandro”. Aşa că n-am mai aşteptat ş-am luat-o pe drumul care ducea spre revigorarea creierului, mai ales pe partea aia de putrezise.

Plus că mie nu „Alejandro” îmi place.

In Cetatea de pe Dealul Grădiştei părea să domnească liniştea. Brusc, Diurpaneus deschise speriat ochii. Visa un balaur care urla cât îl ţineau toate cele 7 capete, ţinând o periuţa ciufulită în mână.

– Coae, unde-i pasta de dinţi? Coae!! Unde-i baia în bordelu’ ăsta al vostru?!?

– Barză, brad, cioc.

Era Dacius Maximus, răvăşit tot, după ce petrecuse întreaga noapte, de la Nistru pân’ la Tisa ori ceva de genu’ ăsta. Diurpaneus îi aruncă un tub mic şi galben de Super Cristal şi se întoarse pe partea cealaltă.

– Mersi, bă!

–  Codru, baligă, stejar.

– Nu mai pot să dorm de miros, parc’ am mâncat un căcat de hipopotam la tot party-ul de az’noapte!

– Cioară, bălan, cioban.

– Bă, ce cool a fost, coae!

– Mire, scrum, şoric.

– M-am spart total, m-am facut blană!

– Dop, gheară, şale.

-Tre’ să-mi dai să duc şi la Roma nişte etnobotanice d-aseta d-ale voastre, că ruleaza fin Magicu’, frate!

– Cârlig, brusture, mazăre.

– Bă, si ţuica aia cum a fost!

– Moş, stână, ţarină.

– Nu tragem coae şi noi o liniuţă dacă tot te-ai trezit?

– Măceş, ciocârlie, baltă.

– Coae, vorbeşte şi tu să ne-nţelegem!

– Guşă, mătură, buză.

– Tragem coae?

– Melc, ţap, ţăruş.

Ş-aşa, Traian, care era rău-rău pe droguri proaste, l-a ucis pe Decebal, care era şi el pe acolo şi ştia prea multe.  Apoi, bucuros, Traian plecă la el acasă unde, împreună cu Antonello, Giovanni, Raffaella, Artemisa, Innocenza şi etnobotanicele noastre, dădu party-ul ăla de 123 de zile, cel mai mare şi mai costisitor evah.

Brânză.

– Buna seara, RCS/RDS/CACAMACA. Numele meu este Rotaru Rebutaneea Pubertaceea. Cu ce va pot ajuta?

– Mnaseara, ma numesc Asa si Asa si nu-mi merge internetul.

– Numele dumneavoastra si adresa?

– Asa si asa, strada Aia, numarul Acelasi, apartamentul fix Ala din care va sun. Nu merge de vreo 2 ore.

– N-am mai primit nici o sesizare la aceasta adresa, nu este nici o defectiune in zona.

– Aaam. Doamna, ca fapt divers, stiu sigur ca a mai sunat un vecin, acu’ vreo ora, deci trebuie sa existe o sesizare.

– Eu n-am nici o sesizare si eu nu pot verifica daca vecinul a facut reclamatie. Trebuie sa-mi spuneti codul de client al lui sau codul numeric personal ca sa verific daca a facut sau nu o sesizare.

( O.o cat succes, am dat peste o imbecila)

– Doamna! Nu-mi merge internetul si, uite, fac eu acum o reclamatie, o sesizare, cum vreti sa-i ziceti, iar ce mi-ati spus acolo cu CNP si tampenii d-astea nu are nici un sens, nu d-asta v-am sunat. In plus, nu ma tampiti pe fata, ca stiu ce vorbesc. Daca stiu sigur ca a mai sunat cineva inainte, iar dumneavostra ma luati cu prostii in loc sa trimiteti pe cineva pe teren sa vada care este problema, preferand sa va contraziceti cu mine pe nimicuri, atunci sunteti incompetenta. Gen.

– Tit-tit-tit!

Desigur, mi-a inchis. Ce-i drept, meritam, ca, mna, am fost neobrazata sau magarita sau d-astea, doar ca nu cred ca au voie sa inchida telefonu’-n nas, sa n-o dea afara ori smth. Doar clientul nostru, stapanul nostru, bullshit-bullshit, right?

Private number is calling.

– Bună ziua. Mă numesc Mioara Căcat. Cum vă numiţi?

– Ăm.. Dar de ce?

– Păi, cu ocazia a nuştucâţi ani Nokia in România, numărul dumneavoastră a fost tras la sorţi şi aţi câştigat un telefon Nokia nuştucenumăr.

– Ăm.. Aşa, şi?

– Păi, să-mi spuneţi numele dumneavoastră şi dacă abonamentul acesta este pe numele dumneavoastră şi..

– Şi de unde ştiu eu că este real ce-mi spuneţi?

– Păi, altfel n-am mai discuta acum.

– Asta-i discutabil. Eu zic că dacă tot am câştigat sa-mi daţi o adresă de unde să-mi ridic premiul, că-i mai sigur. Aveţi un sediu, ceva?

– Da, avem. Bulevardul 1 decembrie 1918, numar 22C.

– Mna, bine. Mulţumesc.

La revedere, la revedere.

După vreo 3 minute, pe alt număr de telefon din odaia în care şedeam, număr care diferă cu o cifră de al meu: Private number is calling.

– Da.

– Bună ziua. Mă numesc Mioara Căcat. Cum vă numiţi?

– Doamnă, mă sunaţi de pe un număr privat, într-un interval de nici 5 minute, pe două numere de telefon diferite. Şi numărul ăsta este câştigător?

– Tit-tit-tit. [aww, mi-a închis]

Aşa că, din motive de prea multe numere câştigătoare, n-am câştigat nimic.

El este primul si pentru ca este inaintea celui de-al doilea dintre cei doi de-i detin in partea dreapta, cea superioara, a gurii si mai este primul si pentru ca altul inaintea lui nu s-a-ncumetat sa ma doara. Apoi este dureros de-al dracu’ ce s-a gasit sa fie, nevrand s-astepte pana luni, zi a saptamanii in care este programat la tortura. Fara acordul meu, Premolarul mi-a pregatit un weekend real si total sinistru. Dar destul despre ce-mi coace el mie, iata ce-i pot coace si eu lui, de ieri incoace.

1. Trezirea se da atunci cand are Premolarul chef sa nu mai tolereze binefacerile medicamentelor administrate peste noapte si sa dea cu durere in creierii mei fix in creierii dimineatii. In momentul asta se rostogoleste trunchiul – ce sustine gatul pe care se situeaza capul ce detine gura in care se afla cacatul asta de Premolar – din pat  si se unduieste catre fiola de Algocalmin sau Albocalmin, dupa preferintele -si cunostintele – pronuntarii. Totul pe stomacul gol, nu-i vreme de pierdut.

2. Cand efectul fiolei s-a dus si el dracu’, capul vibreaza a chin, atunci este momentul sa alternam tratamentul: se-nghite o pastila mica si albastra, pe numele ei Ketonal.

3. In momentul in care organismul pare satul [oricum, in agonie, este imposibil de realizat daca el chiar este satul] de atatea doctorii procurate de la farmacie, este timpul pentru leacul babesc din gradinile si aprozarele patriei: usturoiul. Se curata un catel, se striveste putin cu ceva tare ce se gaseste la-ndemana – eventual propria mana, fiind cea mai la-ndemana – si se tine „sucul” ala de iese din catel pe si pe langa dintele dureros. Daca se sufera ca in cazul de fata, adica al meu, este nevoie de o acrobatie pentru ca efectul usturoiului sa se petreaca relativ imediat: se sta cu capul in jos, asta pentru ca-i mai greu spre imposibil ca zeama aia sa se scurga in sus, iar de frecat dintele – ori gingia in care se infige dintele – cu catelul nici nu poate fi vorba, de el nu se poate apropia nimeni si nimic; pentru ca doare prea tare, d-aia.

Nu se injura nici o clipa pentru ca este inutil si oricum nu-i timp de bazaconii d-astea, aici tratandu-se si discutandu-se lucruri mult prea serioase, nu este vorba despre afectarea oricarui nerv, la dracu’!

Nota: tratamentul nu se aplica neaparat in ordinea numerelor de pe tricou si in nici un caz doar de trei ori. Fiolele sunt cel putin doua la numar, pastilele la fel, iar usturoiul se adauga dupa gust, bunul plac si necesara nevoie.

P.S.: Varianta cu numarul 3 functioneaza ea, dar prea putin.  Insa, pentru comicul situatiei, merita incercata de cateva ori.

Later edit: am primit o jucarie noua pentru Premolar: Aulin. Oh, boy! Oh, boy!