Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pungi cu rahati’

Să fi tot fost într-o zi caniculară de august, de exemplu asta de tocmai trece acum. Şi să fi tot fost eu pe drumuri, pe asfaltul încins şi cu arşiţa soarelui în ceafă, mergând pâş-pâş spre Administraţia Finanţelor Publice Sector 4. Eram cu nervii praştie. La destinaţie, moleşită tare, încerc să fac abstracţie de faptul că trebuie să mă şi întorc acasă, prin aceeaşi căldură mare, monşer, şi intru cu elan în prăvălia aia ce se ocupă cu finanţele-publice-caca-maca.

Să explic: cum se intră se urcă cinci sau şase trepte şi se ajunge într-o semi-sală de mese înconjurată de geamuri-gemuleţe, dar fără mese, ci doar cu o singură masă. Pe mijloc. Dacă ar fi mai multe, lejer ar putea închiria locul pentru o nuntă cu rude mai puţine. Masa-i pusă acolo ca să ai unde să aranjezi acte-acticele, dosare-dosărele înainte de a intra pe una dintre cele două uşi disponibile, uşi ce se află fix pe un holişor ce-i fix în capătul opus intrării principale. Fix. Una-i cu o foaie A4 pe care scrie „5” şi cealaltă doar este.

Există şi ghişee, dar alea sunt la derută, pentru fraieri. De exemplu există ghişeul de „Informaţii”, dar după ce aştepţi în faţa lui împreună cu alţi fraieri, vezi  – pe un post-it lipit într-un colţ jegos – că „pentru informaţii camera 6”. Te uiţi în jur, ca curca-n lemne, şi observi doar ce-am descris mai înainte: sala de mese înconjurată de geamuri ce se voiau a fi ghişee probabil, dar care sunt aşa, să fie, pentru că nu-i nimeni la ele, nu scrie nimic pe ele, nu atârnă nici o hârtie de ele, nici nu cred că se deschid, de fapt, geamurile alea. Ş-atât. Nu, nici o cameră. Acum după ce imaginea de ansamblu este creată, voi încerca să-mi reconstitui paşii.

Bun, am trecut de intrare, m-am prefăcut că am şi eu treabă la masa aia de acolo – pentru că văzusem un scaun liber ş-am zis să profit de ocazie – şi m-am postat la uşa cu „5”-ul pe ea, pentru c-am socializat cu o tanti cât mi-am dat importanţă la masa aia cu actele-acticelele mele şi m-a-ndrumat încotro s-o apuc. Am intrat într-un final, într-un haos de nedescris, iar după ce am dat o tură celor 6 birouri aşezate alandala, m-am oprit la unul dintre ele, pur la întâmplare. Absolut nimeni nu m-a băgat în seamă cât m-am plimbat, aş fi putut lăsa pungi cu rahaţi FOARTE urât mirositori oriunde-mi dorea sufletul. Detalii, detalii. Îi explic femeii din faţa-mi că-s toantă, nu ştiu exact ce dracu’ caut acolo, dar ştiu că trebuie să fiu acolo şi am tot ce-mi trebuie la mine, doar că nu prea am idee ce anume trebuie să-i dau ei. Şi:

– Doamnă, eu nu sunt aici să vă îndrum pe dumneavoastră. Cine v-a trimis trebuia să vă îndrume.

Trebuia, trebuia, dar nu m-a. U MAD BRO?

Dacă nu-mi deschidea ea ochii cu treaba asta, nu m-aş fi gandit niciodată că trebuia să mă îndrume incompetenta aia de contabilă care a plecat la mare şi a uitat să mai răspundă la telefon după ce mi-a dat un mail vag cu ce am de facut, în condiţiile în care nu eu aveam de făcut aşa ceva, ci ea pentru mine, dar deh, mi-a turnat ceva în băutură şi m-a prostit făcându-mă să mă ofer să rezolv eu, să poată să se ducă-n căcat liniştită să se bronzeze, dar să-mi zică-n mail EXACT ce trebuie să fac.

– Bine, bine, dar ce trebuie să vă dau totuşi? Asta şi mai ce?

C-o scârbă de nedescris ne-am tot vorbit cam un minut – cât a durat să bag trei acte într-un chiloţel – timp în care eu o tot întrebam dacă la dosarul celălalt trebuie să pun ceva din ce i-am dat ei şi unde-l duc, ea mai având puţin şi leşinând de-a dracu’ ce era pielea pe ea, nedorind să mă îndrume, dar n-avea încotro, eu neîncetând cu întrebările. Ele fiind doar două la număr, dar părând mai multe pentru că le tot repetam, în speranţa că-mi va răspunde totuşi. O tot ţinea langa cu ea nu trebuie să mă îndrume, de parcă muta munţii din loc ca să facă asta. Stupid, serios. Am pierdut mai mult timp ţinând-o ea p-asta cu îndrumatul (de parcă nu pricepusem din prima ori de parcă nu ştiam şi eu cine trebuia să mă îndrume, lucru cu adevărat irelevant în situaţia respectivă) când putea să-mi raspundă direct: 1. Nu şi 2. Orice ghişeu de afară.

Da, chiar mi-a spus „Orice ghişeu de afară.”. Din nou, de-a dracu’ ce-i pielea pe ea a făcut asta, pentru că ghişeul de afară nu exista el doar aşa pentru că venisem eu. După ce am stat ceva în faţa unui geam d-ăla şi văzând funcţionarele – la o distanţă considerabilă de geam -frecând duda, m-a văzut şi pe mine una şi mi-a făcut un semn discrect însoţit de un strigăt cum că „Intraţi pe uşă şi veniţi la mine!” şi-mi arată spre uşa 5. Poker face, yes, yes. Intru, trec pe lângă murătura cu care m-am întreţinut mai înainte, fac imediat dreapta şi iată minunea: intru în ghişee -vorba vine -, pe partea cealaltă a geamurilor închise, în locul în care puteam privi la masa la care stătusem şi eu cândva. Minunat. Mi-nu-nat.

Dobitoacelor!

P.S.: Camera 6 este acolo unde-i uşa aia care „doar este”. Am întrebat paznicul când am plecat, eram într-un fel curioasă.

Read Full Post »