Eu îl am pe Bruno, îl cunoaşteţi. Şi-l plimb, ca pe orice câine ce este plimbat. De când Piedone a făcut parcuri pentru lătrători, nişte îngrădituri cu bănci şi iarbă, altele cu pietriş, eu îl duc pe Bruno ş-acolo ca să facem caca şi pipi, ca să lătrăm aiurea, ca să orice alte lucruri pe care le mai fac câinii în locul special amenajat. Menţionez că nu mă car cu măturică şi făraş pentru colectarea rahaţilor, dar am mereu, chiar şi când nu sunt cu Bruno, pentru că am prin toate buzunarele şi toţi rucsacii, am mereu punguţe şi şerveţele la mine. Cu punguţele strâng rahaţii, cu şerveţelele şterg asfaltul ori poponeaţa patrupedului, dacă este nevoie, lucruri pe care le fac inclusiv în parcul pentru câini. Inclusiv. Am îndeletnicirile astea dinainte să inventeze Piedone ţarcurile.
Aseară stăteam iar pe bancă, cu tot cu Bruno – pentru că-l bucură activitatea asta, îl bucură întocmai cum îl bucură zgârciurile – şi căscam gura în zare. În zare însemnând cocina pentru copii nesuferiţi ce este lângă parcul de câini. Acolo se întâmplă multe lucruri la care merită să caşti gura: beţivi pe bănci care au glumiţe retardate între ei, mame care sparg seminţe şi se ţigănesc unele cu altele atunci când puradeii lor se scuipă între ei şi aceşti copii nesuferiţi despre care spuneam mai înainte. Da, este un parc, recunosc, dar doar cu numele.
Şi stând eu şi căscând gura observ cum pe poartă intră în ţarcul pentru câini o tânără mamă cu o minoră fiică. Şi-o ia ea fuga-fuga pe lângă gard şi-şi duce copilul în fundu’ parcului în care mă aflam şi ia să vezi minune: despoaie odrasla ş-o pune pe vine. La o bancă distanţă de mine. Iar copilul începe cu spor a se căca! Că-ca! Acolo! Lângă mine, în ochii şi nările mele! Cu mă-sa lângă ea. Se cacă fata, o şterge mama ş-aruncă şerveţelul lângă căcatul fiicei proaspăt căcat. Şi simt cum îmi explodează o venă la cap. Îi flutur o pungă de-a mea, să-i strângă rahatul animalului. Dar ea nu pare să priceapă şi se burzuluieşte brusc la mine cum că „nu fi nesimţită, fă!”. Îmi mai explodează alte două vene la cap şi mă ridic de pe bancă. Brusc devin o ameninţare, fiind cu un metru’ mai înaltă ş-având ş-o lesă în mână, ustensilă pe care ea credea c-o voi folosi asupra-i. O naivă, ce-i drept, eu nu aveam de gând s-o biciuiesc cu lesa, scopul meu era s-o iau la pumni. M-apropii ca să discutăm ca de la „fă” la „bă, femeie, eşti idioată!?”, însă în afară de apelative ţipate n-am scos mare lucru de la ea. Toate astea tot din vina mea, ce-i drept, pentru că mergând eu, aşa, agale spre ele, am speriat-o şi pe animala de fi-sa care şi-a călcat în propriul rahat. Bucurându-mă întâmplarea, am lăsat-o să se ţigănească şi cu ceilalţi posesori de patrupede care mai erau în parc şi cărora le-a făcut plăcere să se sesizeze. A plecat în înjurături, cu tot cu odrasla căcată pe un picior şi presupun că s-a duc acasa pentru că n-au mai servit cocina aia de copii despre care naram mai înainte.
Ca încheiere am un singur sfat pentru părinţii retardaţi: căcaţi-vă copiii la toaletă, pentru că d-aia sunt oameni. Împuţiţilor!
Cleomf! 